Rolul de mama

As zice ca acesta e cel mai greu rol pe care l-am avut pana acum si asta doar pentru ca este primul rol unde mi-am dorit cu adevărat sa fiu buna, cea mai buna ... 
Acum mi se pare o gluma sinistra :)) 
Zilele acestea una din prietenele mele a avut o experiența nu prea plăcuta in acest rol si asta m-a pus pe mine pe gânduri. 
Care e treaba cu rolul de mama? Ce anume ni se întâmpla cand devenim mame? Este evident ca toate femeile se schimba cand devin mame. Asa ca ce anume se întâmpla cu noi? 
Experiența prietenei mele m-a dus cu gândul la gaura dintre cum ne imaginam noi ca vom fi cand vom deveni mame si cum suntem in realitate.
Pana la urma totul se reduce la așteptări! Ne asteptam la asa de multe chestii si asta ne aduce numai dezamagire. 
Sunt acum o mulțime de cărți despre parenting si care iti subliniază cat de repede iti poti răni copilul sau cum il poti traumatiza pe viața. 
Si plecând de la dorința noastră de a fi mame perfecte pentru copii perfecti ne trezim ca suntem lipsite de energie, ca nu mai putem de nervi, ca suntem la capătul puterilor si totuși nu ne putem recunoaște noua însene aceste lucruri. 
Si cum ajungem in situația asta? Ei bine prin standardizarea creșterii copiilor. 
Cred ca pur si simplu din cauza a atâta informație uitam sa fim noi însene. 
Copii noștri au nevoie de noi asa cum suntem noi. Au nevoie de la noi exact cat simțim sa le dam in mod natural. 
Poate unele mame simt sa stea lipite de copii si e perfect sa faca asta - asa sunt ele 
Poate altele simt sa stea doar 3 ore pe zi iar in restul timpului copilul sa fie îngrijit de bona, din nou asa sunt ele. 
Poate alte mame isi doresc sa lase copilul in Weekend la bunici. 
Totul e permis atâta timp cat nu exista sentimentul de vinovatie. Odată sentimentul de vinovatie instalat relația cu copilul e compromisa. Din acel moment mama nu mai poate fi ea însăși, mama nu mai este autentica. 
Atunci cand nu esti autentica nu ii mai poti oferi copilului in mod necondiționat pentru ca tu ca mama trăiești pe minus. Tot ce simti este ca acel copil iti răpește ceva, vrea prea mult cand tu ii dai deja totul. 
A fi mama e al naibii de greu! Emoțional vorbind nu imi amintesc sa simțit atâtea stări vreodată  si de atâtea ori sa trec instant de la extaz la panica atat de des.
Da poate am trait asa momente insa unul doua si o data de doua ori pe an. 
De cand cu Alex le trăiesc zi de zi ....
Cel mai greu mi se pare sa fiu asa zis puternica atunci cand tot ce simt eu este sa ma prăbușesc pe podea. 
Cel mai greu mi se pare sa ma mențin in control cand eu de mult nu mai aud ce se întâmpla in exterior. 
Nașterea lui Alex a fost poate primul moment cand in loc sa plâng zile întregi am ales sa fiu tare pentru el, pentru Cristi, pentru toți oamenii din jur. Aveam senzația ca daca cedez il voi pierde de tot, asa ca m-am ținut tare, atat de tare ca nimeni nu a mai reușit sa între in spațiul inimii mele. Relația mea cu medicii de acolo a fost tare dificila si abia azi pot sa înțeleg de ce si care a fost rolul meu in asta. 
Azi am fost din nou la doctor si cand am primit diagnosticul lui Alex (fractura prin tasare) primul instinct a fost sa plâng - nu am facut-o insa. Din nou am fost "tare" , acum ma doare in piept. 
Nu am plâns din mai multe motive. Nu am plâns de frica sa nu imi pierd autoritatea in fata medicilor (plâng Pt atâta lucru). Nu am plâns de frica sa nu ma mai pot opri. Nu am plâns de teama de a fi judecată. Nu am plâns de teama de a nu fi separată de Alex. 
Am dobândit o teama viscerala cum ca medicii imi pot spune ca acum ei il iau pe Alex si il vindeca iar eu trebuie sa stau undeva sa aștept fara sa pot face nimic. 
Imi dau seama fix in acest moment ca acum 7 ani nu am mai putut sa plâng in condițiile in care sufletul meu era rupt in bucăți. 
Cum vindec eu asta?