Relatiile de cuplu

Iată o tema care ma preocupa de foarte mult timp. Sunt o idealista ce crede in relațiile de lunga durata si in prieteniile pe viața, sau poate pur si simplu nu stiu sa 'let go' (nu am gasit inca un cuvant in romana care sa exprime exact starea pe care o simt cand zic let go )
Si, totuși, ceva adevăr poate este in idealismul meu.
Azi le-am ascultat pe Andreea Sunt un copac si pe Oana Stoianovci vorbind despre a fi in sync. A fost o reala plăcere sa le ascult si conversatia lor, făcută public, m-a mișcat si m-a adus aproape de mine. Mulțumesc femei frumoase! 
Si venind eu aproape de mine mi-a venit in atenție relația de cuplu. 
Zilele acestea m-am rănit destul de tare in relația mea de cuplu si primul instinct a fost sa zic eu nu ma mai apropii de chestia asta - doare al naibii . Stii, ca atunci cand te tai in cuțit, primul gand este (la mine cel putin) eu nu mai folosesc cuțitul asta, dar totuși am nevoie de cutit :). Mai mult decât ca am nevoie de cutit, iubesc cuțitele care taie bine. 
Asa si in relația asta de cuplu, imi place relația noastră de cuplu - e ca un cuțit ce taie bine- insa cand ma tai in ea, imi vine sa zic ca nu o mai folosesc niciodată ;)))
Dar azi, ascultându-le pe aceste doua femei vorbind, mi-a atras atenția întrebarea Andreei 'Cum faci sa te menții pe drumul tau?' 
M-am întrebat eu apoi, cum faci sa te menții in viața de cuplu si totuși sa te păstrezi pe tine? Surprinzător, nu m-am întrebat cum fac sa nu ma mai tai! 
Pentru mine relațiile sunt instrumente de creștere spirituală. Pentru mine relațiile sunt cele mai bune oglinzi a ceea ce este in interiorul meu. 
Simt acum sa compar relația de cuplu, cel putin asta pe care o observ acum la mine si la cei din jurul meu, cu relația dintre mama si copil. 
Si cum acum sunt mama si relația cu al meu copil a ocupat acest segment, imi dau seama ca relația de cuplu scârțâie pentru ca nu am un model si nici o reprezentare a acesteia. 
Pana de curând relația de cuplu era la fel ca relația de părinte copil si schimbam rolurile cum aveam noi stare - cand eram eu copil, cand era el copil si celălat prelua in timpul asta rolul de părinte. Făceam cu schimbul. 
Ei bine acum suntem părinți, fara pauze, ceea ce ne cam debusoleaza pe partea de cuplu. In cuplu vrem sa fim copilul, suntem sătui de a fi părinți :))) 
Si iată cum doi copii tipa unii la altii crezând ca sunt adulti. 
Aceasta simpla realizare m-a facut sa ma liniștesc si sa nu vreau sa ii mai scot ochii sotului meu. 
Aceasta realizare m-a dus in punctul in care realizez ca nu stiu sa ma comport in cuplu ca un adult ce este stăpân pe sine, ca un adult care știe ce vrea. Am o mulțime de cereri si prea putine de oferit. 
Știam sa ofer doar din rolul de părinte in cuplu, rol ce azi cred ca nu are ce sa caute in relația de cuplu. In relația de cuplu este ideal sa oferi din poziția de femeie, in cazul meu, si de barbat, in cazul lui. 
Cum eu azi sunt un copil mic in cuplu stiu doar sa cer. 
Interesant aspect ... 
Si acum ce e de facut cu asta? 
Bun, problema identificată - urmeaza sa identific si un plan de acțiune. Momentan sunt prea amuzata si impresionata de aceasta realizare :) 
Cum fac sa fiu femeie in cuplu?