Relatiile de cuplu

Iată o tema care ma preocupa de foarte mult timp. Sunt o idealista ce crede in relațiile de lunga durata si in prieteniile pe viața, sau poate pur si simplu nu stiu sa 'let go' (nu am gasit inca un cuvant in romana care sa exprime exact starea pe care o simt cand zic let go )
Si, totuși, ceva adevăr poate este in idealismul meu.
Azi le-am ascultat pe Andreea Sunt un copac si pe Oana Stoianovci vorbind despre a fi in sync. A fost o reala plăcere sa le ascult si conversatia lor, făcută public, m-a mișcat si m-a adus aproape de mine. Mulțumesc femei frumoase! 
Si venind eu aproape de mine mi-a venit in atenție relația de cuplu. 
Zilele acestea m-am rănit destul de tare in relația mea de cuplu si primul instinct a fost sa zic eu nu ma mai apropii de chestia asta - doare al naibii . Stii, ca atunci cand te tai in cuțit, primul gand este (la mine cel putin) eu nu mai folosesc cuțitul asta, dar totuși am nevoie de cutit :). Mai mult decât ca am nevoie de cutit, iubesc cuțitele care taie bine. 
Asa si in relația asta de cuplu, imi place relația noastră de cuplu - e ca un cuțit ce taie bine- insa cand ma tai in ea, imi vine sa zic ca nu o mai folosesc niciodată ;)))
Dar azi, ascultându-le pe aceste doua femei vorbind, mi-a atras atenția întrebarea Andreei 'Cum faci sa te menții pe drumul tau?' 
M-am întrebat eu apoi, cum faci sa te menții in viața de cuplu si totuși sa te păstrezi pe tine? Surprinzător, nu m-am întrebat cum fac sa nu ma mai tai! 
Pentru mine relațiile sunt instrumente de creștere spirituală. Pentru mine relațiile sunt cele mai bune oglinzi a ceea ce este in interiorul meu. 
Simt acum sa compar relația de cuplu, cel putin asta pe care o observ acum la mine si la cei din jurul meu, cu relația dintre mama si copil. 
Si cum acum sunt mama si relația cu al meu copil a ocupat acest segment, imi dau seama ca relația de cuplu scârțâie pentru ca nu am un model si nici o reprezentare a acesteia. 
Pana de curând relația de cuplu era la fel ca relația de părinte copil si schimbam rolurile cum aveam noi stare - cand eram eu copil, cand era el copil si celălat prelua in timpul asta rolul de părinte. Făceam cu schimbul. 
Ei bine acum suntem părinți, fara pauze, ceea ce ne cam debusoleaza pe partea de cuplu. In cuplu vrem sa fim copilul, suntem sătui de a fi părinți :))) 
Si iată cum doi copii tipa unii la altii crezând ca sunt adulti. 
Aceasta simpla realizare m-a facut sa ma liniștesc si sa nu vreau sa ii mai scot ochii sotului meu. 
Aceasta realizare m-a dus in punctul in care realizez ca nu stiu sa ma comport in cuplu ca un adult ce este stăpân pe sine, ca un adult care știe ce vrea. Am o mulțime de cereri si prea putine de oferit. 
Știam sa ofer doar din rolul de părinte in cuplu, rol ce azi cred ca nu are ce sa caute in relația de cuplu. In relația de cuplu este ideal sa oferi din poziția de femeie, in cazul meu, si de barbat, in cazul lui. 
Cum eu azi sunt un copil mic in cuplu stiu doar sa cer. 
Interesant aspect ... 
Si acum ce e de facut cu asta? 
Bun, problema identificată - urmeaza sa identific si un plan de acțiune. Momentan sunt prea amuzata si impresionata de aceasta realizare :) 
Cum fac sa fiu femeie in cuplu? 

Ce am invatat in ultimul an jumate

Luna asta Alex face un an jumate de cand imi face zilele mai frumoase prin simpla-i prezenta, un an jumate de sentimente trăite intens, un an jumate de trait special pentru altcineva, un an jumate de viața dedicată altcuiva, un an jumate de iubire necondiționată 
Pana de curând m-am simțit copleșită de tot ce trăiam. M-am simțit copleșită de nopțile nedormite, de alăptatul continuu, de oferit comfort non-stop, copleșită de a nu avea nici un moment doar pentru mine. Obișnuiam sa ma plâng in capul meu de cat imi este de greu, de cat sunt de obosita, de cat imi e de rau, de cum nu mai am timp de mine, de cum mi-e dor sa muncesc, de cum as schimba lumea, de cat de bine ar fi sa fiu in alta parte acum. Si toate aceste gânduri imi consumau o mare parte din energie, ma simțeam epuizata aproape 90% din timp. 
Si apoi ceva s-a schimbat. Am inceput sa imi fac masajul energetic rinichilor timp de 5 minute pe zi. Zi de zi am inceput sa ma simt mai energica, gândurile mele nu mai erau asa de plângărețe.
Am desenat si Mandale cu tema ÎNCREDERE, incredere in planul divin, incredere in viața, incredere in perfecțiunea momentului prezent. 
Apoi am intalnit-o pe Corina si mi-a facut o citire de astrograma. Întâlnirea cu ea a schimbat ceva in mine, ceva din ceea ce ea mi-a povestit referitor la momentul astrologic acesta al vieții mele a adus o liniște in interiorul meu. 
Dupa discutia cu ea mi-am readus aminte ca ceea ce gândesc depinde doar de mine. Eu sunt singura persoana care poate sa interpreteze o situație ca fiind benefică sau îngrozitoare. Eu sunt singura care vad si trăiesc realitatea mea. 
Ceea ce cred ca uitam atunci cand devenim mame este ca noi inca avem viața noastră. Noi am fi trecut prin aceleași provocări si daca copilul ar fi venit si daca el nu ar fi venit. Avem tendința de a crede uneori ca nu mai avem o viața a noastră, ca nu mai avem libertate, ca nu mai avem o relatie de cuplu sau altfel de astfel de gânduri si consideram ca traim toate astea pentru ca cel mic a venit in viața noastră. 
Azi imi dau seama ca ce se întâmpla de fapt este mult mai simplu. 
Noi trăiam deja toate aceste angoase, le trăiam zi de zi in fiecare relație a noastră (in relația cu jobul, cu partenerul, cu proprii părinți, cu prietenii). Ce face apariția copilului este doar sa te aducă cu atenția in prezent. 
Creșterea unui copil este de fapt un act de devenire, un proces de revenire la autenticitate. Un proces al tau ca si părinte, de fapt noi nu creștem copii ci ne creștem pe noi. 
Se știe deja ca copiii învața prin imitatie, copiii învața din ceea ce vad si nu din ceea ce le spui. Copiii modelează comportamentele parinților si oricât le-am spune noi ce este bine sa faca ei vor face doar ceea ce noi facem in mod autentic. 
Cel mai simplu exemplu mi se pare cel cu împărțeala - toți ne dorim copii care împart insa noi nu ne împărțim soții, banii, casele, bunurile cu toți oamenii de pe strada asa ca ma intreb cum vrem noi ca ai noștri copii sa înțeleagă sa isi împartă toate jucăriile cu oricine dorim noi. 
Daca vrei asta (sa împartă tot ce are cu cei din parc) va trebui sa începi tu sa împarți cu bucurie salariul cu necunoscuții de pe strada, soțul cu colegele lui de servici, casa cu oamenii care nu au unde sa doarmă, mașina cu vecinii si lista poate continua) 
Mi-e clar acum ca nu exista soluția perfecta de parenting si ca atunci cand dorești sa educi un copil (al tau sau al altuia) de fapt trebuie sa începi sa te educi pe tine! 
Copiii sunt Omuleți autentici asa ca e timpul sa ne lăsam inspirați de ei 
Mulțumesc Alex ca ne-ai ales pe noi ca părinți si mulțumesc pentru tot ce imi reamintești si ma reînveți zi de zi! 

Rolul de mama

As zice ca acesta e cel mai greu rol pe care l-am avut pana acum si asta doar pentru ca este primul rol unde mi-am dorit cu adevărat sa fiu buna, cea mai buna ... 
Acum mi se pare o gluma sinistra :)) 
Zilele acestea una din prietenele mele a avut o experiența nu prea plăcuta in acest rol si asta m-a pus pe mine pe gânduri. 
Care e treaba cu rolul de mama? Ce anume ni se întâmpla cand devenim mame? Este evident ca toate femeile se schimba cand devin mame. Asa ca ce anume se întâmpla cu noi? 
Experiența prietenei mele m-a dus cu gândul la gaura dintre cum ne imaginam noi ca vom fi cand vom deveni mame si cum suntem in realitate.
Pana la urma totul se reduce la așteptări! Ne asteptam la asa de multe chestii si asta ne aduce numai dezamagire. 
Sunt acum o mulțime de cărți despre parenting si care iti subliniază cat de repede iti poti răni copilul sau cum il poti traumatiza pe viața. 
Si plecând de la dorința noastră de a fi mame perfecte pentru copii perfecti ne trezim ca suntem lipsite de energie, ca nu mai putem de nervi, ca suntem la capătul puterilor si totuși nu ne putem recunoaște noua însene aceste lucruri. 
Si cum ajungem in situația asta? Ei bine prin standardizarea creșterii copiilor. 
Cred ca pur si simplu din cauza a atâta informație uitam sa fim noi însene. 
Copii noștri au nevoie de noi asa cum suntem noi. Au nevoie de la noi exact cat simțim sa le dam in mod natural. 
Poate unele mame simt sa stea lipite de copii si e perfect sa faca asta - asa sunt ele 
Poate altele simt sa stea doar 3 ore pe zi iar in restul timpului copilul sa fie îngrijit de bona, din nou asa sunt ele. 
Poate alte mame isi doresc sa lase copilul in Weekend la bunici. 
Totul e permis atâta timp cat nu exista sentimentul de vinovatie. Odată sentimentul de vinovatie instalat relația cu copilul e compromisa. Din acel moment mama nu mai poate fi ea însăși, mama nu mai este autentica. 
Atunci cand nu esti autentica nu ii mai poti oferi copilului in mod necondiționat pentru ca tu ca mama trăiești pe minus. Tot ce simti este ca acel copil iti răpește ceva, vrea prea mult cand tu ii dai deja totul. 
A fi mama e al naibii de greu! Emoțional vorbind nu imi amintesc sa simțit atâtea stări vreodată  si de atâtea ori sa trec instant de la extaz la panica atat de des.
Da poate am trait asa momente insa unul doua si o data de doua ori pe an. 
De cand cu Alex le trăiesc zi de zi ....
Cel mai greu mi se pare sa fiu asa zis puternica atunci cand tot ce simt eu este sa ma prăbușesc pe podea. 
Cel mai greu mi se pare sa ma mențin in control cand eu de mult nu mai aud ce se întâmpla in exterior. 
Nașterea lui Alex a fost poate primul moment cand in loc sa plâng zile întregi am ales sa fiu tare pentru el, pentru Cristi, pentru toți oamenii din jur. Aveam senzația ca daca cedez il voi pierde de tot, asa ca m-am ținut tare, atat de tare ca nimeni nu a mai reușit sa între in spațiul inimii mele. Relația mea cu medicii de acolo a fost tare dificila si abia azi pot sa înțeleg de ce si care a fost rolul meu in asta. 
Azi am fost din nou la doctor si cand am primit diagnosticul lui Alex (fractura prin tasare) primul instinct a fost sa plâng - nu am facut-o insa. Din nou am fost "tare" , acum ma doare in piept. 
Nu am plâns din mai multe motive. Nu am plâns de frica sa nu imi pierd autoritatea in fata medicilor (plâng Pt atâta lucru). Nu am plâns de frica sa nu ma mai pot opri. Nu am plâns de teama de a fi judecată. Nu am plâns de teama de a nu fi separată de Alex. 
Am dobândit o teama viscerala cum ca medicii imi pot spune ca acum ei il iau pe Alex si il vindeca iar eu trebuie sa stau undeva sa aștept fara sa pot face nimic. 
Imi dau seama fix in acest moment ca acum 7 ani nu am mai putut sa plâng in condițiile in care sufletul meu era rupt in bucăți. 
Cum vindec eu asta?