Teaching is my greates teacher

Am terminat azi susținerea unui alt retreat!  Și ce mi-a adus acest retreat este viziunea a ceea ce fac, a ceea ce sunt, a rolului meu in lume. 

Simt ca retreaturile au fost și probabil încă sunt ca un copil al meu. Un copil care creste in fiecare an mai frumos și mai înțelept! 

Câteodată sunt total absorbită in cum pot fi suport si in serviciul grupului si aceasta decizie provoaca foarte multe transformări in interiorul meu. 

Aceasta devoțiune de a fi in serviciu trezește cea mai puternica motivatie de transformare in interiorul meu. 

M-am chinuit mult cu rolul de salvator, am încercat atât de mult sa îl salvez pe tatăl meu. As zice ca a fost misiunea vieții mele pana la un punct când am înțeles ca a fi salvator nu este o virtute. Am înțeles cu greu ca a vrea sa salvezi pe altcineva este de fapt o dorința de a te salva pe tine însăți. 

Dorința mea de a îl salva pe tatăl meu era de fapt dorința mea de a îl avea pe el in viața mea, de a ma bucura de el, de prezenta lui, de el așa semizeu cum îl vedeam eu. 

Ii vedeam însă toată durerea, i-am văzut tot timpul lupta interioară și speram ca și copil ca simpla mea prezenta îl va salva.

 Am crezut ca dacă sunt cuminte, dacă sunt iubitoare el va vedea ca viața merita sa fie trăită. 

Sistemic vorbind am jucat pentru el multe roluri. Am reprezentat din când in când mama lui, viața in general, femeia ideală, m-am tot transformat in jurul lui din dorința copilului care își dorește tatăl alături și nu am fost mai deloc copilul care eram. 

Am trăit mult cu o dorința arzătoare sa ma aleagă pe mine in locul alcoolului. 

Când tatăl meu era conectat la viața ma simteam și eu conectata la viața, la bucurie, ma simteam in siguranța. 

Cum ziceam Tatăl meu avea un aer de semizeu pentru mine. Din păcate exact așa era, semizeu. Uneori era pe Pamanat alte ori era in lumea lui de Zeu. 

Simt încă savoarea acestui tip de relație și in alte relații acum in viața mea. Aceasta revelatie a fost cadoul acestui retreat pentru mine! 

Sunt in profunda recunoștință pentru toți oamenii care aleg sa lucreze cu mine, care aleg sa meargă împreuna cu mine pe drumul vieții, atât de mult cât drumurile noastre coincid! 

Tap into your body wisdom

 Purtam multe conversații cu participanții la clasele noastre de yoga, despre corp, despre cum se simțim sau nu ne simtim bine in propriul corp. 

Vedem in media tot felul de imagini ale unor corpuri perfecte care promovează fericirea! 

Și noi am fost prinse in acest “joc” al minții in care am crezut ca dacă vom arata intr-un anume mod, dacă vom avea un număr anume de kilograme vom fi fericite, sau vom avea succes. Am crezut mult timp ca forma corpului este data de cât de “bune” suntem…acest cuvânt poate cuprinde multe aspecte (frumoase, de succes, perfecte, fericite, iubite, și lista poate continua) 

Plecând de la aceste idei am creat o serie de evenimente prin care sa ne apropiem mai mult de noi cu ajutorul corpului fizic, emoțional și mental. 

Yoga este pentru noi o practica atât de vasta care ne ajuta zilnic sa ne conectam cu corpul fizic așa ca fiecare din cele 3 ateliere din aceasta serie se va baza pe o practica yoga și o alta complementara. 

➰ 𝟗 𝐎𝐜𝐭ombrie 𝐘𝐨𝐠𝐚 & 𝐌𝐚𝐧𝐝𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚 - 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐢𝐦𝐛𝐚𝐣𝐮𝐥 𝐜𝐨𝐫𝐩𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐦𝐞𝐮?

Exista mai multe moduri ale corpului prin care învățam despre mediul înconjurator. Unii dintre noi suntem auditivi și contează foarte mult cum este tonalitatea celor care ni se adresează astfel încât noi sa putem primi informație de la ei. Anumite tonuri ne fac sa ne închidem, altele sa ne deschidem. 

Unii dintre noi suntem kinestezici și asta presupune ca ai nevoie sa te miști, sa atingi, sa fii atins pentru ca învățarea sa poată avea loc, alții suntem vizuali și avem nevoie sa și vedem ceea ce ne este prezentat. Sau poate suntem o combinație între cele de mai sus.  

Prin toate cele 6 simțuri ale noastre noi percepem mediul și oamenii din jurul nostru iar practica yin este una din practicile care ne pune cel mai ușor in contact cu simțurile noastre. 

Începem evenimentul cu o clasa de yin yoga pt a ne aduce corpul intr-o stare de siguranța și receptivitate, vom desena mandala personală și vom termina cu o meditație care ne va conecta la puterea noastră interioară. 

Mandalele de lumina sunt instrumente de art terapie care te ajuta sa îți echilibrezi emisferele cerebrale și a crea aceea stare de calm in interiorul tău prin care apoi sistemul se resetează către forma lui cea mai bună. 

Mandala pe care o vom lucra la acest eveniment este calculata conform sistemului Human Design, și va fi personalizata in funcție de fiecare participant. 

➰ 𝟑𝟎 𝐎𝐜𝐭ombrie 𝐒𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐫𝐯𝐨𝐬 ș𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐚𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐩𝐮𝐥 𝐢𝐧 𝐞𝐜𝐡𝐢𝐥𝐢𝐛𝐫𝐮

𝐊𝐮𝐧𝐝𝐚𝐥𝐢𝐧𝐢, 𝐲𝐢𝐧 𝐲𝐨𝐠𝐚 & 𝐌𝐞𝐝𝐢𝐭𝐚ț𝐢𝐞

Se vorbește mult despre sistemul nervos in  ultimii ani iar neuroștiința a început sa aducă dovezi științifice care susțin efectele meditatiei asupra sănătății corpului. 

Astfel in acest atelier ne propunem sa atingem acest aspect al corpului Sistemul Nervos. 

Începem atelierul cu o parte teoretica despre sistemul nervos și cum reacțiile corpului sunt coordonate de modul in care sistemul nostru nervos interpretează mesajele venite de la mediu. Continuam apoi cu partea practica. 

Practicile yoga care susțin cel mai bine reglarea sistemului nervos sunt Kundalini yoga, yin yoga și meditația. 

In urma acestui workshop fiecare dintre participanți va primi o practica personalizata de făcut acasă pentru cel puțin 40 zile. 

➰ 𝟔 Noiembrie 𝐀𝐫𝐭𝐚 𝐯𝐢𝐧𝐝𝐞𝐜ă𝐫𝐢𝐢 - 𝐲𝐨𝐠𝐚, 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢ț𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭𝐢𝐞 

În timpul răspunsului de relaxare, corpul se mișcă spre o stare de relaxare fiziologică, iar tensiunea arterială, ritmul cardiac, digestia, funcțiile hormonale revin la niveluri normale.

În timpul stresului cronic, organismul este într-o stare constantă de agitație fiziologică peste amenințările percepute, care sunt numeroase și nu pun în pericol viața, iar răspunsul de relaxare al organismului nu are întotdeauna timp să se activeze înainte de următorul factor de stres ce apare. Acest lucru poate duce la scăderea imunității și la creșterea consecințelor emoționale negative, cum ar fi anxietatea și burnout.

În perioade de stres, răspunsul de relaxare al sistemului nervos parasimpatic (SNP) poate fi indus prin exerciții de respirație și alte tehnici care vă relaxează corpul și/sau mintea, precum practica yoga.

Când practici în mod regulat aceste tehnici, corpul tau poate deveni mai adaptat la inversarea propriului răspuns de stres atunci când este necesar, astfel încât să nu rămână într-o stare de stres pentru o perioadă nesănătoasă de timp. 

Timp de 90 de minute vom exersa câteva exerciții de respirație și posturi din yoga, ce vor ajuta la relaxarea sistemului nervos. 

Aceste tehnici se pot simți incomode sau ca și cum nu au efect la început. Ca orice schimbare de comportament, sau orice altceva nou care contează, este nevoie de timp și practică pentru a începe să vezi rezultate, așa că trebuie sa ai răbdare.

Investiție: 

• 360 RON - participarea la toate cele 3 ateliere 

• 150 RON - participarea la un atelier 

Pentru înscriere completează formularul: 

https://docs.google.com/forms/d/1zl8W16HSyvgZwcILyrooKW06gZWCk65vXEO5JsmMhZA/edit

Câteodată e nevoie de o bomba

Cochetez cu dezvoltarea personală încă din 2009. Am ajuns la un curs de feminitate pentru ca l-am cumpărat pentru o prietena :) Ma gândeam ca pentru ea ar fi foarte bun și viața ei ar fi mult mai buna după acest curs. Am sfârșit prin a merge la el cu mama mea, pentru ca prietena mea a anulat in ultimul moment. Am ales-o pe mama mea tot așa mai mult pentru ea, pentru ca ea tot citea cărți despre dezvoltare personală și avea un interes pentru spiritualitate. M-am gândit, deci, ca ea ar fi foarte potrivită. Nici un moment nu m-am gândit ca poate ar fi bun și pentru mine, dar așa a început călătoria mea către mine, pe ocolite și motivata de a fi acolo lângă ceilalți in timp ce ei evoluează. După cursul de feminitate viața mea s-a schimbat total. Nu ințelegeam cum de s-au produs acele schimbări si am devenit și mai atrasa de a merge la cursuri, la formari și am făcut tot ce mi-a fost la dispoziție in acești ani. Îmi amintesc ca unii din prietenii mei îmi spuneau ca sunt dependenta de aceste formari, ca pot sa ma simt bine doar dacă merg la cursuri. In parte era adevărat dar ce ma motiva pe mine era felul în care interacționau ceilalți oameni din viața mea cu mine după ce mai făceam o formare. Nici nu eram conștientă ca eu ma simt mai bine, pentru mine era despre câta atenție primeam de la iubitul meu apoi, sau despre cum le pot ajuta pe prietenele mele apoi, sau despre cum îmi pot ajuta clienți mai bine. Nu eram deloc conștientă de mine, de ce simt eu, de ce vreau eu, de ce îmi doresc. Cumva nici nu existam pentru mine, viața mea era despre ceilalți. 

Well toate astea pana in 2020 - anul pandemic :) O sa fiu mereu recunoscătoare pentru acest an și pentru tot ce mi-a adus acest mic virus care a oprit Planeta pentru ceva timp și in felul acesta și pe mine. A fost parca acel moment care m-a scos de pe rotita in care cu bucurie ma învărteam crezând ca intr-o zi o sa ajung acolo unde îmi doresc. 

Well revenind la poveste, in Iunie 2020 am fost la mare și pe plaja au fost detonate 3 bombe. După ce a fost prima explozie am intrat in șoc, m-am calmat și am vrut sa imi continui programul însă am realizat ca chiar dacă mintea mea este ok cu ce se întâmpla corpul meu este inca in șoc. 

Aveam musculatura tremurândă și fără forța. Posturi de yoga care imi sunt ușoare de făcut nu imi mai erau accesibile … 

M-am oprit și a fost pentru prima oară când eu nu m-am mai negat pe mine și m-am ascultat. 

Soluția de liniștire a venit însă de la fiul meu care a insistat sa intru in apa rece a marii. Așa am reușit sa las stresul din corp sa se elibereze și sa vina și corpul împreuna cu mintea in starea de relaxare. 

Primul lucru pe care l-am făcut când am revenit in Bucuresti a fost sa îmi caut un terapeut și sa lucrez cu mine pentru a învața sa simt din nou. 

Da uneori este nevoie de o bomba pentru a te trezi din propria ignoranta. In cazul meu a fost o bomba reala, o bomba care se folosește in război. 

A trecut un an de când fac terapie pentru mine, pentru a ma înțelege eu mai bine pe mine, pentru a reinvata sa simt si sa nu mai fug de sentimentele mele. 

A fost un an plin însă simt ca am reușit așa de multe in acest an, poate mai multe decât am reușit in toți anii aceștia adunați la un loc. 

Am acceptat pentru prima oară furia mea si așa si pe a celor din jur. 

Am învățat sa îmi mențin centrarea si starea emoțională indiferent de ceea ce fac sau spun ceilalți oameni din viața mea. 

Am reușit sa acționez si sa fac mișcări in direcția a ceea ce eu îmi doresc. 

Am reușit sa nu ma mai disociez atunci când situația este grea din punct de vedere emoțional. 

Învăț sa am curaj sa spun Nu 

Și am înțeles ca pentru mine este foarte important sa fiu acceptata si ca pentru a fi acceptata m-am trădat pe mine de nenumărate ori. 

Învăț sa nu ma mai trădez. 

Am învățat sa fiu aici si pentru mine. 

Chiar am fost un sistem de suport pentru mulți oameni însă am făcut-o din considerente total greșite. 

Una din realizările mele recente a fost ce fac acum când nu mai salvez pe nimeni ? 

Poate voi scrie curând și despre asta. “Ce fac de când nu mai salvez pe nimeni :)?” 

Minte vs Corp

Well cum nu mai am o relație de cuplu de ceva timp am mai mult timp sa ma preocup de relația cu mine însămi. 

Și de ceva timp ma tot uit la relația mea mintea si propriul corp. 

Am descoperit o relație destul de superficiala și ierarhica cumva. Mintea este cea importantă. Mintea este cea care decide iar corpul nu are decât sa se supună ceea ce minții ii se pare firesc, frumos și normal. 

Dând atenție corpului văd acum ca m-am identificat cu mintea mea pentru mult timp și încă o fac din când in când. 

In ultimii ani am dedicat mult timp minții, practicile mele de meditație, yoga și chiar terapia s-au adresat minții, asteptarea de la corp era sa stea nemișcat și ferm in tot acest timp. 

Well ce sa vezi corpul s-a revoltat :) și m-am îngrășat peste limita admisă de mintea mea și o tot face din când in când. 

Faptul ca m-am îngrășat m-a făcut sa vin cu atenția către corp și către ceea ce simt mai mult. 

Am văzut din nou cum îmi neg emoțiile și încerc sa le controlez (la fel cum fac și cu greutatea) sa le suprim, sa le schimb in ceva plăcut ...

Și aici la acest “plăcut” s-a produs un declic. Plăcut de către cine? Răspunsul a venit imediat Plăcut de cei din jur. Nu e plăcut sa fii furioasa, nu e plăcut sa fii trista și in nici un caz speriata. Dacă emoțiile nu sunt frumoase de ce ar fi corpul? 

Și așa am aflat ca emoțiile mele sunt strâns legate de corpul meu. Senzațiile, plăcerea, durerea a simți sunt in strânsă legătura cu corpul fizic iar mintea mea nu dorește sa simtă nimic. A decis ca este mai bine pt ea sa nu aibă de a face cu simțirea. A decis ca suntem in siguranța atunci când nu simțim nimic și ne comportam rațional iar corpul dragul de el a rezistat un timp dar apoi s-a revoltat! 

Și uite așa m-am trezit cu acest conflict între minte și corp. 

Am început sa fac pași, la început mici apoi mai mari, către a reconstrui relația cu corpul meu. 

Trebuie sa recunosc însă ca pana de curând m-am bazat pe mintea mea și am avut foarte putina încredere in corpul meu.  Din când in când, doar, ma lăsam condusă de ceea ce simt. Mintea mea m-a scos din multe probleme și m-a ajutat sa fac fata multor traume. 

Însă am făcut Covid și asta mi-a schimbat percepția total asupra corpului.  

Am ajuns la concluzia ca acest virus aduce claritate și vindecare acolo unde noi nici nu de dam seama ca avem nevoie de fapt. 

Revenind la subiect am făcut Covid iar corpul meu a fost asimptomatic fata de acest virus și asta m-a făcut sa ma uit altfel la corpul meu. 

Am devenit conștientă de inteligenta și puterea corpului meu. Am devenit conștientă de toată plăcerea și bucuria pe care o pot simti in corp și mai mult decât orice am realizat cum corpul știe sa dea drumu însă mintea nu. Atunci când cred ca doare prea mult nu este de la corp. Corpul simte și apoi da drumu. Mintea este cea care se atașează de ceea ce corpul poate sau nu poate simți.

Am început sa văd toate momentele când corpul a știut ce are de făcut fără ca mintea sa ii spuna. Am devenit conștientă de toate momentele când am ales cu ajutorul senzațiilor din corp, de toate momentele când am ales negând senzațiile din corp și unde au dus acele alegeri. 

Mergând pe firul acestor amintiri am realizat ca de fapt am nevoie de o colaborare între minte și corp, de o sinergie între ele. 

Așa ca încep o noua călătorie in care mintea și corpul meu vor fi partenere 

Relatiile de cuplu

Iată o tema care ma preocupa de foarte mult timp. Sunt o idealista ce crede in relațiile de lunga durata si in prieteniile pe viața, sau poate pur si simplu nu stiu sa 'let go' (nu am gasit inca un cuvant in romana care sa exprime exact starea pe care o simt cand zic let go )
Si, totuși, ceva adevăr poate este in idealismul meu.
Azi le-am ascultat pe Andreea Sunt un copac si pe Oana Stoianovci vorbind despre a fi in sync. A fost o reala plăcere sa le ascult si conversatia lor, făcută public, m-a mișcat si m-a adus aproape de mine. Mulțumesc femei frumoase! 
Si venind eu aproape de mine mi-a venit in atenție relația de cuplu. 
Zilele acestea m-am rănit destul de tare in relația mea de cuplu si primul instinct a fost sa zic eu nu ma mai apropii de chestia asta - doare al naibii . Stii, ca atunci cand te tai in cuțit, primul gand este (la mine cel putin) eu nu mai folosesc cuțitul asta, dar totuși am nevoie de cutit :). Mai mult decât ca am nevoie de cutit, iubesc cuțitele care taie bine. 
Asa si in relația asta de cuplu, imi place relația noastră de cuplu - e ca un cuțit ce taie bine- insa cand ma tai in ea, imi vine sa zic ca nu o mai folosesc niciodată ;)))
Dar azi, ascultându-le pe aceste doua femei vorbind, mi-a atras atenția întrebarea Andreei 'Cum faci sa te menții pe drumul tau?' 
M-am întrebat eu apoi, cum faci sa te menții in viața de cuplu si totuși sa te păstrezi pe tine? Surprinzător, nu m-am întrebat cum fac sa nu ma mai tai! 
Pentru mine relațiile sunt instrumente de creștere spirituală. Pentru mine relațiile sunt cele mai bune oglinzi a ceea ce este in interiorul meu. 
Simt acum sa compar relația de cuplu, cel putin asta pe care o observ acum la mine si la cei din jurul meu, cu relația dintre mama si copil. 
Si cum acum sunt mama si relația cu al meu copil a ocupat acest segment, imi dau seama ca relația de cuplu scârțâie pentru ca nu am un model si nici o reprezentare a acesteia. 
Pana de curând relația de cuplu era la fel ca relația de părinte copil si schimbam rolurile cum aveam noi stare - cand eram eu copil, cand era el copil si celălat prelua in timpul asta rolul de părinte. Făceam cu schimbul. 
Ei bine acum suntem părinți, fara pauze, ceea ce ne cam debusoleaza pe partea de cuplu. In cuplu vrem sa fim copilul, suntem sătui de a fi părinți :))) 
Si iată cum doi copii tipa unii la altii crezând ca sunt adulti. 
Aceasta simpla realizare m-a facut sa ma liniștesc si sa nu vreau sa ii mai scot ochii sotului meu. 
Aceasta realizare m-a dus in punctul in care realizez ca nu stiu sa ma comport in cuplu ca un adult ce este stăpân pe sine, ca un adult care știe ce vrea. Am o mulțime de cereri si prea putine de oferit. 
Știam sa ofer doar din rolul de părinte in cuplu, rol ce azi cred ca nu are ce sa caute in relația de cuplu. In relația de cuplu este ideal sa oferi din poziția de femeie, in cazul meu, si de barbat, in cazul lui. 
Cum eu azi sunt un copil mic in cuplu stiu doar sa cer. 
Interesant aspect ... 
Si acum ce e de facut cu asta? 
Bun, problema identificată - urmeaza sa identific si un plan de acțiune. Momentan sunt prea amuzata si impresionata de aceasta realizare :) 
Cum fac sa fiu femeie in cuplu? 

Ce am invatat in ultimul an jumate

Luna asta Alex face un an jumate de cand imi face zilele mai frumoase prin simpla-i prezenta, un an jumate de sentimente trăite intens, un an jumate de trait special pentru altcineva, un an jumate de viața dedicată altcuiva, un an jumate de iubire necondiționată 
Pana de curând m-am simțit copleșită de tot ce trăiam. M-am simțit copleșită de nopțile nedormite, de alăptatul continuu, de oferit comfort non-stop, copleșită de a nu avea nici un moment doar pentru mine. Obișnuiam sa ma plâng in capul meu de cat imi este de greu, de cat sunt de obosita, de cat imi e de rau, de cum nu mai am timp de mine, de cum mi-e dor sa muncesc, de cum as schimba lumea, de cat de bine ar fi sa fiu in alta parte acum. Si toate aceste gânduri imi consumau o mare parte din energie, ma simțeam epuizata aproape 90% din timp. 
Si apoi ceva s-a schimbat. Am inceput sa imi fac masajul energetic rinichilor timp de 5 minute pe zi. Zi de zi am inceput sa ma simt mai energica, gândurile mele nu mai erau asa de plângărețe.
Am desenat si Mandale cu tema ÎNCREDERE, incredere in planul divin, incredere in viața, incredere in perfecțiunea momentului prezent. 
Apoi am intalnit-o pe Corina si mi-a facut o citire de astrograma. Întâlnirea cu ea a schimbat ceva in mine, ceva din ceea ce ea mi-a povestit referitor la momentul astrologic acesta al vieții mele a adus o liniște in interiorul meu. 
Dupa discutia cu ea mi-am readus aminte ca ceea ce gândesc depinde doar de mine. Eu sunt singura persoana care poate sa interpreteze o situație ca fiind benefică sau îngrozitoare. Eu sunt singura care vad si trăiesc realitatea mea. 
Ceea ce cred ca uitam atunci cand devenim mame este ca noi inca avem viața noastră. Noi am fi trecut prin aceleași provocări si daca copilul ar fi venit si daca el nu ar fi venit. Avem tendința de a crede uneori ca nu mai avem o viața a noastră, ca nu mai avem libertate, ca nu mai avem o relatie de cuplu sau altfel de astfel de gânduri si consideram ca traim toate astea pentru ca cel mic a venit in viața noastră. 
Azi imi dau seama ca ce se întâmpla de fapt este mult mai simplu. 
Noi trăiam deja toate aceste angoase, le trăiam zi de zi in fiecare relație a noastră (in relația cu jobul, cu partenerul, cu proprii părinți, cu prietenii). Ce face apariția copilului este doar sa te aducă cu atenția in prezent. 
Creșterea unui copil este de fapt un act de devenire, un proces de revenire la autenticitate. Un proces al tau ca si părinte, de fapt noi nu creștem copii ci ne creștem pe noi. 
Se știe deja ca copiii învața prin imitatie, copiii învața din ceea ce vad si nu din ceea ce le spui. Copiii modelează comportamentele parinților si oricât le-am spune noi ce este bine sa faca ei vor face doar ceea ce noi facem in mod autentic. 
Cel mai simplu exemplu mi se pare cel cu împărțeala - toți ne dorim copii care împart insa noi nu ne împărțim soții, banii, casele, bunurile cu toți oamenii de pe strada asa ca ma intreb cum vrem noi ca ai noștri copii sa înțeleagă sa isi împartă toate jucăriile cu oricine dorim noi. 
Daca vrei asta (sa împartă tot ce are cu cei din parc) va trebui sa începi tu sa împarți cu bucurie salariul cu necunoscuții de pe strada, soțul cu colegele lui de servici, casa cu oamenii care nu au unde sa doarmă, mașina cu vecinii si lista poate continua) 
Mi-e clar acum ca nu exista soluția perfecta de parenting si ca atunci cand dorești sa educi un copil (al tau sau al altuia) de fapt trebuie sa începi sa te educi pe tine! 
Copiii sunt Omuleți autentici asa ca e timpul sa ne lăsam inspirați de ei 
Mulțumesc Alex ca ne-ai ales pe noi ca părinți si mulțumesc pentru tot ce imi reamintești si ma reînveți zi de zi! 

Rolul de mama

As zice ca acesta e cel mai greu rol pe care l-am avut pana acum si asta doar pentru ca este primul rol unde mi-am dorit cu adevărat sa fiu buna, cea mai buna ... 
Acum mi se pare o gluma sinistra :)) 
Zilele acestea una din prietenele mele a avut o experiența nu prea plăcuta in acest rol si asta m-a pus pe mine pe gânduri. 
Care e treaba cu rolul de mama? Ce anume ni se întâmpla cand devenim mame? Este evident ca toate femeile se schimba cand devin mame. Asa ca ce anume se întâmpla cu noi? 
Experiența prietenei mele m-a dus cu gândul la gaura dintre cum ne imaginam noi ca vom fi cand vom deveni mame si cum suntem in realitate.
Pana la urma totul se reduce la așteptări! Ne asteptam la asa de multe chestii si asta ne aduce numai dezamagire. 
Sunt acum o mulțime de cărți despre parenting si care iti subliniază cat de repede iti poti răni copilul sau cum il poti traumatiza pe viața. 
Si plecând de la dorința noastră de a fi mame perfecte pentru copii perfecti ne trezim ca suntem lipsite de energie, ca nu mai putem de nervi, ca suntem la capătul puterilor si totuși nu ne putem recunoaște noua însene aceste lucruri. 
Si cum ajungem in situația asta? Ei bine prin standardizarea creșterii copiilor. 
Cred ca pur si simplu din cauza a atâta informație uitam sa fim noi însene. 
Copii noștri au nevoie de noi asa cum suntem noi. Au nevoie de la noi exact cat simțim sa le dam in mod natural. 
Poate unele mame simt sa stea lipite de copii si e perfect sa faca asta - asa sunt ele 
Poate altele simt sa stea doar 3 ore pe zi iar in restul timpului copilul sa fie îngrijit de bona, din nou asa sunt ele. 
Poate alte mame isi doresc sa lase copilul in Weekend la bunici. 
Totul e permis atâta timp cat nu exista sentimentul de vinovatie. Odată sentimentul de vinovatie instalat relația cu copilul e compromisa. Din acel moment mama nu mai poate fi ea însăși, mama nu mai este autentica. 
Atunci cand nu esti autentica nu ii mai poti oferi copilului in mod necondiționat pentru ca tu ca mama trăiești pe minus. Tot ce simti este ca acel copil iti răpește ceva, vrea prea mult cand tu ii dai deja totul. 
A fi mama e al naibii de greu! Emoțional vorbind nu imi amintesc sa simțit atâtea stări vreodată  si de atâtea ori sa trec instant de la extaz la panica atat de des.
Da poate am trait asa momente insa unul doua si o data de doua ori pe an. 
De cand cu Alex le trăiesc zi de zi ....
Cel mai greu mi se pare sa fiu asa zis puternica atunci cand tot ce simt eu este sa ma prăbușesc pe podea. 
Cel mai greu mi se pare sa ma mențin in control cand eu de mult nu mai aud ce se întâmpla in exterior. 
Nașterea lui Alex a fost poate primul moment cand in loc sa plâng zile întregi am ales sa fiu tare pentru el, pentru Cristi, pentru toți oamenii din jur. Aveam senzația ca daca cedez il voi pierde de tot, asa ca m-am ținut tare, atat de tare ca nimeni nu a mai reușit sa între in spațiul inimii mele. Relația mea cu medicii de acolo a fost tare dificila si abia azi pot sa înțeleg de ce si care a fost rolul meu in asta. 
Azi am fost din nou la doctor si cand am primit diagnosticul lui Alex (fractura prin tasare) primul instinct a fost sa plâng - nu am facut-o insa. Din nou am fost "tare" , acum ma doare in piept. 
Nu am plâns din mai multe motive. Nu am plâns de frica sa nu imi pierd autoritatea in fata medicilor (plâng Pt atâta lucru). Nu am plâns de frica sa nu ma mai pot opri. Nu am plâns de teama de a fi judecată. Nu am plâns de teama de a nu fi separată de Alex. 
Am dobândit o teama viscerala cum ca medicii imi pot spune ca acum ei il iau pe Alex si il vindeca iar eu trebuie sa stau undeva sa aștept fara sa pot face nimic. 
Imi dau seama fix in acest moment ca acum 7 ani nu am mai putut sa plâng in condițiile in care sufletul meu era rupt in bucăți. 
Cum vindec eu asta?